Continut muzeu

Piesa a fost descoperită în aşezarea eneolitică Cucoara I din r.Cahul, în anul 1972, de arheologul V.S. Beilecci.

Afumătorile erau legate de cultul focului. Se utilizau pentru iluminat sau pentru alungarea țânțarilor.

Vasul a fost descoperit în satul Gotești, r. Cantemir, în vara anului 1958, în mormântul II, de către colhoznici, cu ocazia săpării unor gropi de siloz. Mormântul se afla în partea de sud-vest a satului, pe malul abrupt al Prutului, la vest și nord-vest de ferma de vite a colhozului ,,I.V. Miciurin”.

Obiectul a fost găsit în zona satului Ghibanu, în anul 1960, în timpul lucrărilor agricole. A fost spart de hârleț.

Obiectul face parte dintr-un grup de vase ceramice care au fost găsite în anul 1964 într-un mormânt din partea de nord-vest a satul Moscovei, r.Cahul, la cca 62,5 m de drumul central Cahul-Moscovei.

Carpii erau un trib dacic care trăiau în Moldova, de la Munții Carpați, până la Nistru. Cuceriți de romani, în anii 101-102 și 105-106, ei făceau parte din acei așa-ziși daci liberi, extraprovinciali, fiind considerați de romani, mai ales din secolul III d.Hr., unul dintre cele mai mari pericole pentru provinciile Dunării de Jos.

Obiectul a găsit în zona satului Paicu, r.Cahul, la 20 mai 1960, în timpul lucrărilor de construcție a fermei pentru vite.

Obiectul face parte dintr-un grup de vase ceramice care au fost găsite în anul 1964 într-un mormânt din partea de nord-vest a satului Moscovei, r.Cahul, la cca 62,5 m de drumul central Cahul-Moscovei.

Obiectul a fost găsit în așezarea Cucoara-III, r. Cahul.

Arealul de răspândire. Cultura Coslogeni-Sabatinovka era răspândită pe întreaga zonă de stepă a nordului Mării Negre și a zonei Mării Azov, ajungând la vest până la râul Prut și la gurile Dunării. Hotarul de nord al acestei culturi pe teritoriul republicii noastre ajungea până la Podișul Codrului, unde se învecina cu hotarul sudic al arealului culturii Noua.

Triburile culturii Sabatinovka se stabileau cu traiul pe locuri deschise, pe promontorii nu prea înalte. Așezările sunt de dimensiuni mici și se caracterizează prin prezenţa cenușarelor. Populaţia locuia în bordeie, precum și în locuinţe de suprafaţă cu carcasă din lemn, unse cu lut.

Uneltele de muncă sunt reprezentate de exemplare rare lucrate din piatră, multiple și diverse piese din os, obiecte din bronz.

Ceramica populaţiei Sabatinovka era lucrată cu mâna din pastă de lut degresată cu șamotă. Ceramica mai fină este reprezentată de diverse străchini, căni cu una sau două torţi, care, de regulă, erau supraînălţate peste gura vasului, tigăi cu marginea scurtă, câteva vase cu nervuri și, mai ales, pifosele – chiupuri înalte de circa 1 m, care serveau pentru păstrarea cerealelor. Ceramica de bucătărie este puţin mai grosieră, predominând vasele de tip borcan, modest decorate cu un brâuleţ aplicat în relief, la care uneori se adaugă și câteva linii incizate sub buza vasului.

Ritul funerar. Această populaţie practica ritul funerar numai în tumuli. De regulă, ei foloseau movilele funerare mai vechi, în care își îngropau defuncţii, săpând gropi, pe care le astupau cu pământ. Defuncţii erau îngropaţi în gropi simple în poziţie chircită, depuși ре о parte, cu capul, de regulă, spre răsărit. Majoritatea mormintelor sunt fără inventar.

Piesele fac parte dintr-un lot de obiecte care au fost descoperite de arheologul Nicolae Chetraru în anul 1958.

Cultura Cucuteni se situează în perioada finală a epocii pietrei șlefuite (eneolitic). Această cultură este una dintre cele mai frumoase manifestări artistice din eneoliticul european.

Toată ceramica cucuteniană a fost lucrată cu mâna, fără folosirea roții olarului, ca întreaga ceramică preistorică din Europa, până la mij. mil. I î.Hr. Totuși, se foloseau unelte de lemn, os și lut ars pentru modelarea și netezirea perfectă a vaselor.

Lutul era foarte bine preparat, curățat de impurități și amestecat numai într-o mică măsură cu nisip cu bobul mic, care constituia degresantul necesar pentru a împiedica crăparea pereților vasului după sau în timpul uscării.

Odată vasele modelate, ele erau de cele mai multe ori cufundate într-o zeamă groasă de lut, care le acoperea ca un înveliș uniform extrem de fin și apoi uscate în aer liber, probabil la umbră, pentru a împiedica crăparea pereților. După uscare, se executa decorarea cu culori minerale și apoi se ardeau în cuptor la o temperatură ce ajungea la 900 grade Celsius. În schimb, vasele cu incizii și caneluri erau decorate în timp ce pereții nu erau uscați.

Cele trei culori „clasice” ale decorului policrom cucutenian sunt albul, roșul și negrul. Ele au nuanțe diverse. Uneori, la cele trei culori se adaugă o a patra, un brun-roșcat. Vasele pictate erau foarte bine lustruite, după ce erau scoase din cuptor.

O lege a decorării acestor vase este respectarea simetriei, pe cât posibil, în distribuirea și desfășurarea motivelor.

Motivele sunt spirale într-o mare varietate, cercuri și bucle, geometrii frânte și poligoane, cruci și svastici, dar și stilizări de păsări, animale ori reprezentări antropomorfe.

Obiectul a fost găsit de elevii clasei a VII-a a școlii din Victorovca într-un mormânt din apropierea satului.

Civilizaţia Cucuteni-Tripolie îşi are rădăcinile în culturile anterioare din regiunea carpato-dunăreană. Se întindea pe un vast teritoriu din regiunea munţilor Carpaţi până la cursul mijlociu al râului Nipru, pe teritoriul actual al Republicii Moldova, României şi Ucrainei. Civilizaţia Cucuteni era una protourbană cu „oraşe” cu o suprafaţă destul de mare, fiind uneori întărite cu valuri de pământ şi şanţuri. Ei locuiau în case dreptunghiulare construite dintr-o carcasă de lemn, cu pereţii împletiţi din nuiele şi unşi cu lut, prevăzute cu instalaţii pentru încălzire şi pentru pregătirea hranei (vetre de lut şi ruguri). Locuinţele aveau unu sau două niveluri, fiind împărţite în mai multe încăperi.

Ocupaţiile principale erau agricultura şi creşterea animalelor. Se cultiva grâu, orz, mei, mazăre, cânepă şi viţă de vie. Unelte: săpăligi confecţionate din corn de cerb sau din lemn cu vârful din piatră; seceri din lemn cu lama din bucăţi de silex sau seceri din aramă; sfredele, frecătoarea, brăzdare. Creşteau diferite animale domestice: vite cornute mari şi mici, cai şi porci; găini. Ceramica, care era arsă în cuptoare speciale, era de diferite forme şi ornamentată cu desene în culori – roşu, alb şi negru.

Se practica ţesutul stofelor din fire de lână de oaie şi cânepă.

Fiind o populaţie de agricultori, cucutenienii se închinau divinităţilor ce simbolizau belşugul şi fertilitatea. Divinităţile lor erau întruchipate în figurine feminine sau zoomorfe (statuete ale taurilor) confecţionate din lut.

Cultura Cucuteni-Tripolie dispare ca urmare a pătrunderii în regiune, în mil. III î.Hr., a unui nou val de populaţie indo-europeană.

Piesele fac parte dintr-un lot de obiecte care au fost descoperite de arheologul N. Chetraru la cariera Cobani în anul 1958.

Pipa de fumat este un dispozitiv pentru fumat tutun special preparat și tăiat. Fumatul de pipă este una dintre cele mai timpurii moduri de a consuma tutun. Pipa de fumat a suferit o evoluție de-a lungul secolelor și a fost larg răspândită până la mijlocul secolului XX, când a fost înlocuită de țigări.

Obiectul a fost găsit la Cobani în anul 1958.

Specificul epocii bronzului constă în apariţia și răspândirea uneltelor de muncă și a obiectelor confecţionate din bronz. Bronzul a fost primul metal artificial cu valoare de producţie descoperit de om. Acest aliaj de aramă și arsen, cositor, stibiu sau plumb în diferite proporţii, spre deosebire de aramă, este mai dur, dar se topește mult mai ușor. Epoca bronzului din spaţiul carpato-nistrean și, respectiv, din actualul teritoriu al Republicii Moldova, cuprinde circa două mii de ani, începând aproximativ cu anii 3300/3200 – până în sec. XIII/XII î.Hr.

Descoperit în anul 1965 în împrejurimile satului Lărguța, în timpul lucrărilor agricole.

Piesa a fost descoperită în aşezarea eneolitică Vulcănești II din r. Cahul, în anul 1969, de arheologul V.S. Beilecci.

Piesa a fost descoperită în aşezarea eneolitică Cucoara I din r. Cahul, în anul 1972, de arheologul V.S. Beilecci. Aşezarea eneolitică umană Cucoara I, se află în partea de nord-vest a localităţii Cucoara, r. Cahul şi a fost descoperită de V.S. Beilecci, încă în anul 1968. Însă săpăturile arheologice au fost făcute în anul 1972.

Cultura Bolgrad-Aldeni reprezintă un aspect cultural specific, local, caracteristic pentru periferia de nord a marelui complex cultural, cunoscut pentru zona de sud-est a României sub denumirea Gumelniţa-Aldeni  II și zona de nord-est a Bulgariei sub denumirea convenţională Karanovo VI.

Pe vas scrie că a fost descoperit în satul Gotești, r. Cantemir, în anul 1958, în mormântul I. Mormântul se afla nu departe de clădirea conducerii colhozului, la nord de biserică, pe ambele părți ale unei râpe, în grădinile țăranilor. În anul 1958, locuitorul satului E. Iurașcu, în timpul săpării unei gropi în grădina sa, la 7 m nord-vest de casă, a descoperit un schelet uman la adâncimea de 1 m. Vasul se afla lângă capul scheletului.

Arealul de răspândire al culturii mormintelor cu ocru cuprinde teritoriul din zona Uralului de Sud și ţinuturile submontane ale Caucazului de Nord, până la Munţii Carpaţi, zona Dunării de mijloc și Tracia.

Purtătorii acestei culturi locuiau în așezări mici, de scurtă durată, de tipul cătunelor, în colibe sau iurte. Ei duceau un mod de viață nomad. Paralel cu creșterea animalelor, se ocupau cu agricultura (cultivau mei, orz, grâu) și vânatul (prindeau cerbi, căprioare, mistreţi).

Uneltele de muncă și armele erau confecționate din diverse specii de piatră: dură (topoare, ciocane cu tăișul ascuţit, talpa plată și găuri sfredelite pentru a putea fi fixate pe mâner) și din silex (lame pentru cuţite, vârfuri de săgeată și de suliţe).

Obiectul a fost descoperit de arheologul G. Sergheev în satul Lopățica, r.Cahul, în anul 1965.

Obiectul face parte dintr-un grup de vase ceramice care au fost găsite în anul 1964 într-un mormânt din partea de nord-vest a satul Moscovei, r.Cahul, la cca 62,5 m de drumul central Cahul-Moscovei.

Sarmații au existat din secolul al V-lea î.Hr. și până în secolul al IV-lea p.Hr. Acest popor migrator are origine iraniană, fiind înrudit, cu cel scit.

La apogeul extinderii teritoriale au ocupat stepele dintre Volga, Caucaz și gurile Dunării. Triburi izolate de sarmaţi apar în sec.II-III p.Hr. şi în Dacia: iazigii – între Dunăre şi Tisa, şi roxolanii – în zona Moldovei.

Din pricina faptului că locuințele sarmaților erau realizate din material textil, de tip cort, urme casnice de locuire sedentară a acestei populații nu au fost descoperite. Prezenţa sarmaţilor este atestată de morminte. Mormintele lor apar izolat, ori în grupuri mici de familie. Cea mai mare parte a inventarului arheologic sarmatic provine din morminte și constă în ceramică, vase de sticlă, obiecte de uz casnic (fusaiole, fragmente de țesătură), obiecte de podoabă, clopoței de bronz, piese de harnașament, dar și arme (pumnale și săbii). Ritul funerar practicat de sarmați era cel al înhumării. Morţii erau înhumaţi în gropi ovale, dreptunghiulare, cu nişe, movile, cu picioarele întinse sau ridicate; înmormântări în perechi. Alături de defunct se puneau: vase, podoabe, arme sau cai. Nu s-au găsit monede.

Sarmaţii impresionau prin modul lor specific de luptă, ei luptau călare, fără scuturi, aveau armuri de fier din cap până-n picioare şi mânuiau o sabie lungă cu amândouă mâinile.

Sarmații sunt menționați în istorie până la nivelul anilor 332-338, atunci când intră în conflict cu goții, ulterior cu geto-dacii, care, de altfel, îi și înfrâng, ultimele grupuri sarmatice fiind asimilate de autohtoni.

Obiectul face parte dintr-un grup de vase ceramice care au fost găsite în anul 1964 într-un mormânt din partea de nord-vest a satul Moscovei, r.Cahul, la cca 62,5 m de drumul central Cahul-Moscovei.

Buzdugan cu șase lame – armă albă cu acțiune de zdrobire din secolele XIII-XVIII. Buzdugan balcanic inspirat ca formă de tipul nord-italian „cavalieri”. Model întâlnit în provinciile otomane până la sfârșitul secolului XVIII. Primele modele de buzdugan cu pene aveau lungimea de 60 cm, greutatea de 400 g și erau ținute, de obicei, într-o mână. Penele aveau forme diferite, de obicei triunghiulare. Mânerul era integral dintr-o țeavă de fier. Acest model de buzdugan spărgea cu ușurință armura mult mai bine decât buzduganul clasic, și nu se bloca în armura adversarului. De aceea, treptat, prin sec. XIV a înlocuit buzduganul clasic pe întreg teritoriul Europei.

Atestat mai întâi în varianta antroponimică (în 1446), apelativul a fost regăsit ulterior în diverse texte românești scrise, începând cu Biblia de la București. Etimologia cuvântului este turcă.

Vechii saxoni îl numeau ironic ”Botezătorul”, ispitiți probabil de faptul că nu era nevoie decât de o lovitură bine țintită pentru ca victima să fie ucisă pe loc. Buzduganul a fost precedat de ghioaga din lemn prevăzută cu țepi de metal. Buzduganul inițial a apărut ca o armă a țăranilor chemați la luptă, prea săraci să-și permită o sabie. Și-a câștigat notorietatea în momentul apariției armurilor complete, când acesta a deveni un adevărat distrugător de armuri pe câmpul de bătălie. Buzduganele erau de diverse forme și mărimi, cele mai grele cântărind până la 9 kg.

Trebuie subliniat faptul că buzduganul reprezenta un însemn de comandament, fiind deseori bogat ornat. De exemplu, Ştefan Voievod avea două buzdugane de argint şi ar fi avut chiar şi unul de aur, pe care-l ducea în alaiuri marele postelnic.

Džeferdar-ul este o armă specifică arealului muntenegrean, cele mai renumite armurării fiind cele din Boka Kotorska. Acest teritoriu, datorită libertăților comerciale, a atras în decursul timpului numeroși meșteșugari, printre aceștia fiind și iscusiți armurieri de pe întregul cuprins al Peninsulei Balcanice. Armurierii au venit în acest spațiu încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea din centre renumite, cum ar fi Mostar, Trebinje, Podgorica, Foča etc. Conform documentelor de arhivă, primele džeferdare atestate documentar apar în anii 1685 și 1689.

Espingola era eficientă doar la distanță scurtă, lipsind de precizie la distanțe mai lungi. Țeava în formă de pâlnie limitează precizia și raza de acțiune a armei, dar permite tragerea mai multor proiectile la distanță apropiată. Această formă permite, de asemenea, încărcarea mai ușoară a muniției în țeavă. Acest lucru facilitează foarte mult rearmarea Espingole-i cu proiectile de tot felul (gloanțe de plumb dar și alice, bucăți de sticlă sau chiar sare grunjoasă), și fără a necesita o mare dexteritate.

Mușcheta tip Enfield a fost proiectată în anul 1853. Au fost fabricate circa 1,5 milioane de bucăți, aflându-se în dotarea armatei britanice începând cu războiul din Crimeea și până în 1867. A fost de asemenea mult întrebuințată și în timpul Războiului Civil, mai ales de către confederați.

Timp de aproape 1000 de ani, pulberea neagră a rămas singurul explozibil cunoscut. În anul 1800, chimistul englez Edward Charles Howard a sintetizat pentru prima dată fulminatul de mercur, compus exploziv sensibil la şocuri mecanice, care genera scântei atunci când era lovit cu putere. Şapte ani mai târziu, scoţianul Alexander John Forsyth, pastor presbiterian şi vânător împătimit, inventează capsa de percuţie, o cupă metalică ce conţinea noul compus. Invenţia este preluată şi perfecţionată de numeroşi inventatori, iar în următorii 30 de ani, capsa de percuţie înlocuieşte treptat mecanismele de aprindere cu cremene.

Principalele avantaje ale noului dispozitiv erau iniţierea mai rapidă a tragerii, sensibilitatea redusă la umezeală, şi încărcarea mai facilă a armei. Chiar dacă majoritatea armelor se încărcau încă pe la gura ţevii, nu mai era nevoie de pulbere în taler, care se putea vărsa sau uda destul de uşor.

În 1856, paloșul a înlocuit tesacele folosite de geniștii și artileria marină. În 1858, a fost repartizat cadeților din Corpul Naval și elevilor școlilor tehnice ale Departamentului Naval. În 1900, a fost scos din serviciul marinarilor și lăsat cadeților din Corpul de cadeți navali și studenților Școlii de Inginerie Navală din Rusia, până în 1917

Piesa a fost găsită de niște elevi ai școlii medii din satul Etulia în podul unei case bătrânești.

Pistolul cu cremene a fost un tip de muschetă foarte popular timp de peste 200 de ani. Modelul cu cremene a fost utilizat pentru armele lungi cu țeavă lisă sau pentru muschete. Dar, în curând, a fost folosit și pentru puști și pistoale. Ofițerii de pe vasele cu vele și ofițerii din armată au folosit, de asemenea, pistoale cu cremene.

Pistolul Mauser C96 a fost inventat de frații Feederle (Fiedel, Josef și Friedrich). Prima lui utilizare militară s-a înregistrat în timpul războiului burilor din Africa de Sud (1899-1902). În timpul primului război mondial a fost achiziţionat de armata germană ca surogat al lui Luger P-08 şi a fost de asemenea utilizat în timpul celui de-al doilea război mondial de trupele Reichswehr din linia a doua. De asemenea s-a făcut remarcat și prin cartușul de mare viteză, având o rază de acțiune mai mare și o mai mare putere de penetrare decât majoritatea pistoalelor din acea vreme. Până la apariția, în 1935, a glonțului Magnum 357, proiectilul acestui pistol, de 7,63×25 mm, avea cea mai mare viteză de glonț a unui pistol comercial. Mauser a fabricat aproximativ 1 milion de pistoale C96.

Pistolul a fost proiectat de Nicolas Pieper. A aparţinut lui Nikita Lebedenco.

PPD-40 este un automat-mitralieră sovietic conceput și dezvoltat de fabricantul rus de arme Vasile Degtiariov. PPD-40 – revizuit pe baza experienței din Finlanda și “inspirat” copios din Suomi md.1931/Suomi KP/Suomi M-31 fabricate de către finlandezi. Modelul PPD-40, intrat în producție din februarie 1940, an în care sau fabricat 81118 exemplare, însă, nu mult după aceea, comandamentul sovietic a abandonat fabricarea pistoalelor-mitraliera PPD-40, considerate prea laborioase și greu de fabricat, acestea având multe componente metalice ce erau produse prin frezare (oțel frezat), un proces costisitor și îndelungat. Acest pistol-mitralieră a rămas în dotarea trupelor sovietice până la sfârșitul războiului.

Obiectul a fost transmis școlii medii nr.2 din Cahul de Pichetul de grăniceri pentru lecțiile de educație militară.

PPS a fost conceput și dezvoltat de fabricantul rus de arme Alexei Sudaev în 1942, la Leningrad, asediat de trupele germane, și a fost produs la Uzina de arme din Sestroretsk pentru a furniza trupelor Frontului de la Leningrad. Este ușor, confortabil, foarte fiabil și, cel mai important, ușor de fabricat. Arma folosea cartusul pistolului TT, 7,62×25 mm, cunoscut și ca Tokarev Tip P, o copie revizuită după cel german Mauser, calibrul 7,63 mm. Aceste încărcătoare au devenit majoritare începând cu anul 1944 și erau mai ușor de transportat și manevrat. Mecanismul de declanșare permite tragerea numai în modul automat – în rafale. Au fost produse aproximativ 500.000 de unități de armă. PPS a fost în serviciu până la sfârșitul anilor 1980.

Un curent „la modă” în Balcanii secolelor XVIII și XIX era copierea unor tipuri de pistoale/kubure și realizarea acestora în alte centre de producţie faţă de armurăria de origine. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este kubura pećanka, pistolul de cobur cel mai răspândit din Balcani, originar din Peć (Metohija), însă produs la scară mare în Bosnia și Herţegovina (mai ales la Foča).

Proiectantul acestui model de revolver este Philip Webley.

Revolverul a fost găsit de Ion Musteață în timpul demolării casei bunicului său, Axentie Musteață, decedat în anul 1974.

Modelul a intrat în serviciu în anul 1893, fiind folosit de armata și poliția franceză până la mijlocul anilor 1960. Pistolul era purtat într-un toc mare de piele, împreună cu 12 cartușe suplimentare.

Principiul de funcționare a revolverului, ca armă de foc cu repetiție, se bazează pe rotirea, după fiecare foc a încărcătorului având ca scop aducerea pe rând a fiecărui cartuș în poziția de tragere, mai exact în dreptul țevii și al percutorului. După epuizarea cartușelor, pentru reîncărcare trebuie rabatat încărcătorul în lateral, extrase tuburile cartușelor trase și reintrodus cartuș cu cartuș în încărcător.

Sabia căzăcească Shashka (în limba rusă: Шашка) a apărut în zona munților Caucaz în secolul XII și în timp a devenit arma preferată a cazacilor. Modelul de față este o versiune din 1881.

Până la începutul războiului din Crimeea, armata turcească era înarmată cu aceleași arme pe care le avea în secolele XVIII-XIX. Soldații aveau puști cu țeava netedă de tip oriental, a căror particularitate era absența gărzii trăgaciului.

Patul scurt și stângaci al acestui tip de arme reduce considerabil din precizia împușcăturii.

Spada voievodului Țării Moldovei, Ștefan cel Mare (1457-1504), o armă încărcată de legendă, venerată și temută de turci, construită din oțel de Toledo, se păstrează în muzeul Topkapi din Istanbul, fostul mare palat al sultanilor otomani, în sala dedicată armelor. Este o armă care atrage atenția prin dimensiuni. Pe discul mânerului apar stema Moldovei – capul de bour și inscripția în slavonă ” Io Ștefan Voevod domn al Țării Moldovei”. Este o armă cu două tăișuri, folosită de obicei cu ambele mâini. Lama dreaptă cu două tăișuri, are lungimea de 125 cm, pe ambele fețe ale spadei în lungul lamei sunt făcute câte trei șanțuri, cel din mijloc mai lung este însoțit de alte două mai scurte de o parte și de alta. Spada are vârf în formă de triunghi, are o greutate de cca 2,5 kg. Mânerul armei, în formă de fus, este înfășurat cu fir de argint, iar după alți istorici cu fir de aur. Spada are gardă cu brațele drepte în formă de cruce terminate cu butoni conici.

Legenda spune că această armă, realizată în atelierele armurierilor italieni, Ștefan cel Mare ar fi primit-o cadou de la papa Sixtus al IV-lea pentru victoria de la Vaslui (Podul Înalt, 10 ianuarie 1475). O altă legendă spune că spada a fost confecționată în atelierele genoveze la comanda lui Ștefan cel Mare. Tot legenda spune că spada lui Ștefan cel Mare a ajuns la turci, în timpul sultanului Suleyman Magnificul (Soliman I) (1520-1566) în anul 1538, când el a venit la Suceava pentru înscăunarea lui Ștefan al V-lea (Lăcustă Vodă) şi a furat tezaurul îngropat de Petru Rareş în Cetatea de Scaun a Moldovei.

Deși au fost duse tratative cu autoritățile turcești pentru aducerea spadei în România, inclusiv un schimb de artefacte, arma a rămas la Istanbul.

Primul telefon sovietic ”TAI-43” a fost creat în anul 1943, de Olga Repin, pe baza telefonului german de campanie FF-33. Acest model de telefoane a intrat în dotarea armatei sovietice în a doua parte a războiului doi mondial. Inițial cutia telefonului era din lemn, iar în perioada anilor 1947-1957 – din bachelită. În anul 1957 TAI-43 a fost înlocuit de telefonul de campanie TA-57.

Termenul Dragon desemnează numeroase tipuri de soldați folosiți la sfârșitul epocii medievale, îndeosebi în epoca modernă și, în mică măsură, în epoca contemporană, de o parte din statele europene, în special de marile puteri europene și de câteva state din afara „Bătrânului Continent”. Originile denumirii sunt încă neclare dar se pare că provin de la un ornament desemnat printr-un termen omonim. Dragonii sunt probabil primele unități de cavalerie care folosesc armele de foc astfel combinând avantajul mușchetarilor de atac la distanță cu viteza superioară a cavaleriei. Deși nu se știe exact unde primele unități de Dragoni au apărut. Dragoni moderni au apărut cel mai probabil în Franța dar originile Dragonilor sunt necunoscute ei fiind unități de cavalerie folosite în lupta pentru a proteja flancurile infanteriei și mai târziu artileria. Ei au fost folosiți în Europa probabil de la sfârșitul secolului XIII. Dragonii au rezistat testului timpului ei fiind regăsiți în luptă până spre finele secolului XIX.

În epoca războaielor napoleoniene (1799-1815) această sabie scurtă a fost cel mai răspândit model de armă de tăiat și împungere a trupele de infanterie. Acest model de armă a fost preluat de multe state europene, cu excepția Marii Britanii. Acest tip de sabie a fost folosită în războiul ruso-francez din 1812 și a servit ca prototip pentru tesacul rusesc model 1817.

Instrumentele, în special tobele, au fost folosite pe câmpul de luptă ca dispozitive de semnalizare. În epoca modernă corpul de tobe era o unitate militară des întâlnită. Toboșarii aveau să formeze un singur corp de oameni în fruntea unui batalion în marș. Din punct de vedere istoric, toba a fost folosită pentru a transmite ordine în timpul unei bătălii, astfel încât corpul de tobe a fost întotdeauna o caracteristică complet integrată a unui batalion de infanterie.

Vasul a fost pictat de șefa Secției de ceramică, Uzina de Materiale de Construcție din Cahul, Claudia Cutilina.

Piesa a fost confecționată de olarul Sergiu Gudenco (22.07.1929, reg. Krasnodar, URSS – 28.10.2009, or.Cahul, RM). S.Gudenco, pictor și sculptor amator, a activat la Secția de ceramică a Uzinei de Materiale de Construcție din Cahul în perioada 1957-1960. Din anul 1963 și până la pensionare a activat în cadrul Administrației Drumurilor din Cahul. În această perioadă s-a ocupat de decorarea stațiilor auto cu mozaică și pictură.

Obiectul a fost donat muzeului în anul 2016 de soția pictorului, Ludmila Gudenco.

Piesa a fost confecționată la secţia de ceramică a Uzinei de materiale de construcție din Cahul în anul 1959. Modelul și pictura aparțin șefei secţiei de ceramică, Claudia Cutilina.

Vasul a fost pictat de șefa secţiei, Claudia Cutilina.

Autorii vasului sunt: olarul, Semion Grabcev; pictură realizată de șefa Secţiei de ceramic, Claudia Cutilina.

Vasul a fost pictat de șefa secţiei, Claudia Cutilina.

Uzina de materiale de construcții din Cahul și-a început activitatea la 1 septembrie 1957. Întreprinderea avea șase ateliere unde se produceau plăci de beton, gresie ceramică, cărămidă, pavaj, stâlpi de spalier, ceramică de uz casnic glazurată și neglazurată și obiecte din lozie.

Fabrica de porțelan din Korzec (1783-1832) a fost fondată de Prințul Józef Klemens Czartoryski. Inițial produsele fabricii, îndeosebi vesela, se confecționau din faianță, iar din anul 1790 – din porțelan. Fabrica era Societate de Acțiuni și avea 138 de acționari. De la fondare și până în anul 1804 fabrica a fost administrată de frații Mihail și Frantișec Mezer. Instituția avea peste 1000 de angajați, dintre care 73 erau pictori, care în perioada 1791-1796 au fost conduși de Kazimir Sobinski. Produsele fabricii Korzec erau decorate cu motiv floral: lalele, violete, nalbe, flori de nu-mă-uita etc.

Conform mărturiilor donatorului farfuriile au aparținut eroului războiului doi mondial, Nikita Lebedenko, general locotenent al armatei sovietice. Născut în Ucraina la 28 mai 1899, a trecut cu traiul în actualul sat Lebedenco, r.Cahul. Participant al ambelor războaie mondiale.

Farfuria este întinsă, circulară, cu margini ondulate, pictată, din porțelan alb. Marginile sunt decorate cu panglică roșie. În partea inferioară, peste capetele încrucișate ale panglicii este suprapusă crucea ordinului. În centru este imaginea Ordinului Alexandru Nevski. Pe margine farfuria este aurită. Pe revers este aplicată litera [G] – logo-ul producătorului.

Piesa face parte din serviciul de ceremonie al Ordinului Sf.Alexandru Nevski pentru 60 de persoane, designer G.I.Kozlov. Serviciul era destinat recepțiilor ceremoniale ale cavalerilor, deținătorilor ordinului dat, organizate la Palatul de Iarnă (Sankt-Petersburg). Servicii de porțelan Gardner (Verbilk, gub. Moscova) au fost confecționate la comanda Împărătesei Rusiei Ecaterina a II-a (1762-1796).

Servicii de porțelan Gardner (Verbilk, gub. Moscova) au fost confecționate la comanda Împărătesei Rusiei Ecaterina a II-a (1762-1796).

Piesa a fost pictată de Claudia Cutilina, șefa Secției de ceramică.

Autorul – olarul Semion Grabcev.

Trofeul a fost elaborat cu ocazia decernării colectivelor artistice participante la prima ediție a Festivalul Folcloric Internațional ”Nufărul-alb” din anul 1989.

Festivalul a luat ființă în anul 1989 ca festival bienal al cântecului și dansului popular, având obiective prioritare – valorificarea comorilor folclorice autentice și trecerea în revistă a colectivelor de cântec și dans popular din diverse zone folclorice ale țării. Festivalul se desfășoară sub egida Primăria orașului Cahul.

Ideea organizării acestui festival aparține unui grup de entuziaști în frunte cu Dumitru Rittingher. La prima ediție, din 3-4 iulie 1989 au participat 37 de colective din Moldova.

Imnul oficial al festivalului este piesa „Nufărul Alb”, scrisă de compozitorul Ștefan Hagiu și poetul Gheorghe Poștaru.

Prin decizia Guvernului Republicii Moldova din anul 1993, Festivalul cântecului și dansului popular „Nufărul Alb” a fost declarat drept Festival folcloric al țărilor din bazinul Mării Negre. Deja la ediția a III-a, în anul 1993, Festivalul „Nufărul Alb” a găzduit colective din Albania, România, Ucraina și Federația Rusă.

În același an, Festivalul „Nufărul Alb” a aderat la Federația Internațională a Festivalurilor Folclorice (C.I.O.F.F.), obținând astfel statutul de festival internațional bienal.

Începând cu ediția a IV-a (1995) a Festivalului „Nufărul Alb” aceste manifestări folclorice s-au desfășurat sub egida C.I.O.F.F. Scopul festivalului constă în susținerea tradițiilor seculare ale dansului popular, promovarea folclorului autentic, cunoașterea datinilor și tradițiilor altor popoare, colaborarea în domeniul culturii cu formații din țările europene și alte continente.

Vasul a fost pictat de șefa secţiei, Claudia Cutilina.

La 27 august 1989 în cadrul Marii Adunări Naționale poporul moldav a cerut proclamarea limbii române ca limbă de stat și revenirea la grafia latină. Pe 31 august, Sovietul Suprem a adoptat legislația lingvistică.

Astfel, limba „moldovenească”, scrisă cu grafie latină, a fost declarată limbă oficială a RSSM, iar ziua de 31 august – sărbătoare națională. Așa cum la 1 septembrie mii de copii moldoveni trebuiau să meargă la școală fără manual în grafie latină, soluția cea mai optimă a fost publicarea Abecedarului în ziarele naționale (Moldova Socialistă, Viața Satului, Învățământul Public ș.a.), care apăreau săptămânal, adăugând de fiecare dată o filă nouă Abecedarului. Fascicule alb-negru, în care apăreau literele latine, erau decupate și cusute de părinți pentru copii, care le luau apoi cu ei la școală.

Un an mai târziu, Abecedarul lui Spiridon Vangheli, Grigore Vieru și Lică Sainciuc a apărut în întregime, color.

Piesa data a fost decupată din ziarele din biblioteca muzeului în anul 1993 de muzeografii Ludmila Velixar și Ana Goldur.

Cartea a fost achiziționată de la biserica ”Sf. Petru și Pavel” din satul Gotești (r.Cantemir).

Piesa a aparținut lui Nicolae Cavciuc, membru al organizației ilegaliste din Cahul (septembrie 1941- martie 1942).

Piesele au fost achiziționate de la instrumentistul, dansatorul, actorul şi muzicianul Liubomir Iorga (1932, s.Văleni – 2014, Chișinău) în anul 1970.

Liubomir Iorga este primul meşter din spaţiul românesc care confecţionează ocarina, instrument la care a lucrat peste 7 ani şi la care a reuşit să execute 28 de tonalităţi. A creat de asemenea şi un instrument absolut nou, pe care l-a denumit iorgofon. Datorită acestui instrument, a ajuns la Casa Albă, la invitaţia fostului preşedinte american, Bill Clinton.

Piesa a aparținut elevului Liceul „Ion Voevod”, Sergiu Suicimezov; profesor de matematică în școlile orașului în perioada sovietică.

Piesa a fost confecționată de Liubomir Iorga.

Primul plan urbanistic al orașului Cahul a fost descoperit, la Cahul, în anul 1947, în timpul unor lucrări efectuate la fundația clădirii Școlii pedagogice de atunci, situată pe strada 28 iunie (astăzi 31 August). A fost elaborate în baza articolului 716 din vol.XII al Codului de legi al Imperiului Rus, în temeiul căruia orașele imperiale trebuiau să se dezvolte după planuri urbanistice aprobate de împărat. Planul urbanistic al orașului Cahul a fost avizat de împăratul Rusiei, Nicolai I, la 9 februarie 1845. Vechile cartiere ale satului Frumoasa au fost lichidate, iar în schimbul lor, introduse cartiere noi. Treptat, Cahulul s-a transformat din târg în oraș, cu piață publică, străzi drepte, perpendiculare, devenind un punct de atracție pentru locuitorii din localitățile învecinate.

Aceste piese au fost găsite lângă o casa dărâmată din Cahul. Nu se știe când și cine a adus-o în muzeu, dar a fost înregistrată în cartea de inventar a muzeului în anul 1984.

Aceste piese au fost găsite lângă o casa dărâmată din Cahul. Nu se știe când și cine a adus-o în muzeu, dar a fost înregistrată în cartea de inventar al muzeului în anul 1984.

Aceste piese au fost găsite lângă o casă dărâmată din Cahul. Nu se știe când și cine a adus-o în muzeu, dar a fost înregistrată în cartea de inventar a muzeului în anul 1984.

Acest document, împreună cu alte documente bisericești, a fost descoperit de domnul V.Serov la Oficiul Stării Civile din or. Bolgrad.

Bastonul a aparținut veteranului războiului civil din Rusia (1917-1923), Ivan Larin (1892, reg.Nijegorodsk, Imp.Rus – 1966, or.Cahul). Membru al Partidului Comunist, activist politic, a deținut funcții de conducere în aparatul administrativ al orașelor Leova și Cahul; președinte (azi funcția de primar) al Consiliului orășenesc Cahul în anul 1957.

În patrimoniul muzeal se păstrează fotografia domnului Ivan Larin din anul 1960 sprijinindu-se în acest baston. (FB-4095, F-63).

Piesa a aparținut locuitoarei satului Colibași,  Ioana Țîu (n.1934-1992).

Piesa a făcut parte din inventarul fierarului Gheorghe Zlatov din Cahul.

Piesa a fost achiziționată de la locuitoarea satului Manta, Feodora Marcu în 1983.

Piesa a fost achiziționată de la locuitoarea orașului Cahul, A. Nistor în 1978. Cămașa femeiască lungă dreaptă se purta cu fustă și șorț.

Piesa a fost achiziționată de la locuitoarea orașului Cahul, Ecaterina Răilescu, născută în 1920 în satul Baimaclia.

Piesa a făcut parte din inventarul de lucru a fierarului Gheorghe Zlatov din Cahul.

Artizanatul din papură era cunoscut din timpurile străvechi. Din papură meșteșugarii confecționează obiecte de uz casnic ș.a.

Unealtă din gospodăria familiei Cebotariov din s. Zârnești. Piesa era folosită la mutarea/tragerea pâinii, tavelor, pentru scos și scormonit jarul din cuptorul țărănesc.

Oamenii și-au confecționat din lemn unelte cu ajutorul cărora și-au obținut pâinea. În covata din lemn se prepara aluatul care, se punea la dospit. În acest timp se făcea focul la cuptor. Când focul de pe vatră se potolea, cu ajutorul cociorvei, jarul era tras în afară, la gura cuptorului. Dacă din cărămida de pe vatră săreau  scântei când se dădea cu cociorva, atunci cuptorul era înfierbântat suficient. Se arunca o mână de făină în cuptor, dacă se aprindea repede, atunci era prea fierbinte, dacă se aprindea mai greu, atunci era potrivit de dat pâinea în cuptor.

Coghilița (coromâslă, cobiliță, cobilițoi, cobelete) era purtată pe umeri. Servea de obicei la transportarea găleților, cofelor, donițelor, coșurilor ori a altor greutăți. Conform obiceiului, a aduce apa cu coghiliță a fost întotdeauna considerată o sarcină pur feminină, dar o foloseau adolescenții sau bătrânii. Bătrânii spuneau că o persoană are putere atât timp cât poate aduce apă cu o coghiliță. Bărbații cărau căldările cu apă în mâini. Au fost cunoscute trei tipuri de coghilițe: în formă de baston, îndoite (arcuite) și sculptate. Cel mai popular tip – arcuit. Pentru confecționarea coghiliței se alegea un lemn ușor, trainic, flexibil, uniform și rezistent la crăpare. Cel mai des, meșterii au folosit mesteacăn, alun, arțar și mai rar – pin și molid. Ca semifabricat pentru coghiliță se alegea o bară de 5-7 cm grosime și 135-210 cm lungime, fiecare semifabricat se tăia la grosimea necesară și se îndoia. Pentru a-și asigura forma, coghilița se înmuia într-un iaz, se încălzea la foc sau se îngropa în pământ la locul viitorului focar. Plăcile metalice cu cârlige pentru găleți se atașau la capetele uneltei. Uneori coghilița era decorată cu gravură și servea uneori până la 50 de ani.

Costumul național a făcut parte din ținuta scenică a interpretei de muzică populară, născută în satul Cotihana, Ioana Căpraru.

Literele sau simbolul de pe danga indică apartenența la un anumit proprietar sau comunitate. Proprietarul deținea dangaua și, în fiecare primăvară, când cireada de vite ieșea pentru prima oară la pășunat, însemna animalele tinere. Fierul era înroșit în jarul unui foc mic, după care era aplicat pe coapsa vițelului sau a juncii. În locul arsurii superficiale, pe blana animalului rămânea pentru totdeauna simbolul de pe danga. Acest semn distinctiv era util pentru o bună evidență a șeptelului. De asemenea, dangalele funcționau și ca sistem antifurt. Spre exemplu, când cineva fura o vacă de pe pășunile satului vecin și o ducea la un târg din altă zonă, dangaua vitei era asociată proprietarului sau satului de origine, iar falsul proprietar era astfel dat în vileag.

Piesa a fost achiziționată de la Maria Jitcu, locuitoarea satului Brânza în anul 1975.

Principalul dezavantaj al acestor fiare de călcat este că în timpul utilizării, jarul poate cădea și arde sau păta materialul.

Fiarele de călcat au intrat în uz pe scară largă abia în secolul al XVIII-lea. Cuvântul „fier” provine din limba turcă, de la verbul a aluneca, „loke” și literalmente înseamnă ceva cu care mângâie.

Cel mai ușor fier de călcat a cântărit 2,5 kg. Cel mai greu fier de călcat – uriașul unui croitor – cântărea 12 kg.

În Basarabia utilizarea fiarelor de călcat cu jăratic a fost stimulată de producţia de mangal. Încă în sec. XVIII-XIX în Basarabia s-a dezvoltat intens producerea cărbunelui. Documentele vremii atestă că „lemnul de pădure era întrebuinţat pentru prepararea mangalului, a cărbunelui de lemn semiars, folosit în târguri și orașe la fierării și croitorii, la călcatul hainelor cu ajutorul fierului de călcat cu cărbuni. Și această îndeletnicire și-a găsit reflectare în toponimie: Cărbuna, Cărbunăria, Cărborniţa, bocșele (bocșă „cuptor” pentru arderea cărbunelui de lemn), Măngălăria, Vetrele de Cărbune”.

În secolele XVIII-XIX, fiarele de călcat semănau cu sobe mici cu mâner de lemn, în interiorul cărora se punea cărbune fierbinte. Stratul gros de fontă se încălzea rapid și uniform, și se răcea foarte lent. Fiarele erau prevăzute cu găuri speciale pe părțile laterale pentru a crește tracțiunea și a menține temperatura. Când cărbunele se răcea, trebuia de suflat în găuri sau de fluturat ușor fierul în aer. Pe lângă menținerea cărbunilor fierbinți pe tot parcursul procesului, era imposibil să se regleze temperatura de suprafață a fierului de călcat. Cu toate acestea, un fier de cărbune din fontă era un semn de bogăție și prosperitate în casă și ocupa un loc proeminent lângă samovar. Era scump, iar mama își păstra fierul de călcat pentru a-l transmite fiicei sale ca moștenire. Fiarele de călcat au fost nu un moft dar o necesitate. Au avut un rol important nu doar pentru a îmbunătăți aspectul hainelor dar și pentru a combate răspândirea infecțiilor purtate de păduchii care se ascundeau în pliurile și cusăturile hainelor.

A aparținut familiei Coicev din satul Larga Nouă r-ul Cahul. După mărturiile donatorului, fierul de călcat a fost adus din Brazilia, în anul 1920.

Primele foarfece au apărut cu mai bine de trei mii și jumătate de ani în urmă. Ele nu serveau croitorilor și frizeriei, ci crescătorilor de vite. Primăvara, oile, înainte de a fi trimise la pășunat, erau tunse de lâna de iarnă. Oile erau din nou tunse în august-septembrie, înainte de a duce animalele în curte pentru iarnă.

Unealtă din gospodăria familiei Cebotariov din s. Zârnești

Lopata de pâine sau lopata de cuptor era considerată una dintre cele mai importante obiecte de uz casnic. Asemenea obiecte aveau mânerul lung special pentru a proteja gospodinele de para fierbinte a focului. Era destinată trimiterii pâinii sau plăcintelor în cuptor.

În viața de zi cu zi, existau o serie de reguli și interdicții cu privire la lopată pentru pâine. După ce pâinea era băgată în cuptor, lopata de pâine trebuia ridicată sus și atingea grinda sau hornul pentru ca pâinea să se ridice bine. Lopata era așezată lângă cuptor doar cu mânerul sus și era interzisă folosirea ei în alte scopuri. Se credea că oricine încalcă această regulă se va îmbolnăvi, copiii nu vor mai crește, pâinea va înceta să crească și o astfel de lopată nu va putea fi folosită în viitor.

Lopata pentru pâine, mai ales la sate, a făcut parte din zestrea fetelor până în prima jumătate a sec. XX, ca semn al unei vieți bogate.

Opinci din piele de vită din prima jumătate sec.XX. – încălţăminte țărănească tradițională. Opincile au fost colectate de la locuitorii  s. Lebedenco, r-l Cahul.

Piesa a fost achiziționată de la locuitoarea orașului Cahul, Maria Secrieru în anul 1975.

Ploscă – recipient pentru țuică sau vin, folosit în cadrul ceremonialului de nuntă sau al altor sărbători.

Piesa a fost găsită în satul Tomai și donată muzeului de Motea Șmulevici în anul 1960.

Precursorul potcoavei a apărut în antichitate din nevoia şi dorinţa de a proteja copita cailor, luând titulatura de hipposandale. Romanii şi grecii fabricau pentru cai încălţări din piele cu blacheuri metalice. Aceste încălţări aveau forma unei sandale, confecționate la început din iarbă țesută apoi din piele și, în final, din metal. Ca și hipposandalele romane, acestea erau legate de picior cu o curea. Ulterior, s-au găsit alte metode de a le securiza fără a fi nevoie de curea. Călăreţii din Asia antică manufacturau pentru cai sandale din trestie sau chiar cizmuliţe de piele.

Potcoava, în forma pe care o cunoaştem astăzi, a fost inventată în Europa în jurul anului 450 e.n. În anul 1000, în întreaga Europă se turnau potcoave din bronz cu orificii pentru cuie. În privinţa potcoavei moderne, această invenţie i se atribuie lui Oscar E. Brown care şi-a patentat produsul în anul 1892.

Piesa a făcut parte din inventarul de lucru a fierarului Gheorghe Zlatov din Cahul.

Piesa a fost achiziționată de la locuitoarea orașului Cahul V. Dolinscaia în anul 1987.

L-166 cm, LĂ-64 cm; LĂ _{volan dantelă} -23 cm

Rochia a fost confecționată de mireasa Alexandra Romanenco (Moroianu) din satul Tătărești, născută în anul 1920. Nunta a avut loc la 20 ianuarie 1939 în satul Cotihana.

Piesa a fost achiziționată de la Alexandra Moroianu, locuitoarea satului Tătărești, r-l Cahul în anul 1991.

Samovarul (din rusă „самовар”, însemnând „care fierbe de la sine”; în persană: „samāvar”; în turcă: „semaver”) este un vas de metal, prevăzut cu un încălzitor, în care se fierbe apa folosită mai ales la prepararea ceaiului. Este utilizat în mod tradițional în Rusia și în țările adiacente, dar și în alte regiuni din centrul, estul și sud-estul Europei, în regiunea Cașmir și în Orientul Mijlociu.

Samovarul (din rusă „самовар”, însemnând „care fierbe de la sine”; în persană: „samāvar”; în turcă: „semaver”) este un vas de metal, prevăzut cu un încălzitor, în care se fierbe apa folosită mai ales la prepararea ceaiului. Este utilizat în mod tradițional în Rusia și în țările adiacente, dar și în alte regiuni din centrul, estul și sud-estul Europei, în regiunea Cașmir și în Orientul Mijlociu.

Obiectul se fixa pe roata din dreapta a plugului tras de cai sau boi, și era folosit la semănatul porumbului în rând. După ce se semăna primul rând cu semănătoarea prinsă de plugul cu o brazdă, la următoarele două rânduri semănătoarea se închidea.

Gospodarul ce avea plug cu două brazde, la semănatul porumbului se întovărășea cu un gospodar cu plug cu o brazdă. În așa fel se semăna deodată „la trei brazde”.

Piesa a fost achiziționată de la locuitoarea orașului Cahul Elena Filipenco. Șervețelul a fost folosit cа decor interior, deasupra feței de masă sau pe cuvertură de pat.

Piesa a fost achiziționată de la locuitoarea s. Vadul-lui-Isac, S. Stroiu în anul 1988.

Piesa a fost achiziționată de la locuitoarea orașului Cahul, Feodora Lungu în anul 1987.

Piesa a fost achiziționată de la locuitorul orașului Cahul, A. Nistor în anul 1978.

Piesa a aparținut mamei donatoarei, Maria Câneva, născută la 1914 în satul Vasilievca, raionul Bolgrad. Decorul prosopului – imaginea calului, este tipic culturii bulgare.

Piesa a fost achiziționată de la locuitoarea s. Ciobolaccia, Sofia Gurguruva, în anul 1989.

Piesa a fost achiziționată de la locuitoarea s. Ciobolaccia, Sofia Gurgurova în anul 1989.

Piesa a fost achiziționată de la locuitoarea orașului Cahul, Eufrosinea Oprea în anul 1975.

Icoana a aparținut doamnei Feodosia Nikon (Ciuichina) (n.1866-d.04.08.1946), străbunica dnei Tatiana Prihlenco.

Originalul are lungimea 1,68 şi lăţimea 1 m. Se presupune că a fost donat mănăstirii Zografu din Sfântul Munte Athos (actualmente Grecia), ctitoria lui Ștefan cel Mare, pe la 1500. În partea de jos are trei colţuri, fiind în formă de prapor bisericesc. Marginile lui sunt confecţionate din atlas roşu. Pe avers este reprezentat protectorul lui Ştefan şi al armatei Moldovei, călare pe cal alb, omorând cu suliţa un balaur. Tot aici, la margini putem vedea o inscripţie în slavonă cu litere de aur: „Ca un izbăvitor a celor robiţi şi a celor săraci apărător, neputicioşilor doctor, împăraţilor ajutor, purtătorule de biruinţă, mare mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeul, să mântuiască sufletele noastre. Pe revers putem vedea botezul lui Isus Hristos cu următoarea inscripţie, deasemenea în slavonă: „În Iordan botezându-te, tu, Doamne, închinarea Treimii mi s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe tine numindu-te, şi Duhul în chip de porumbel a adeverit intrarea cuvântului. Cel ce te-ai arătat Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire Ţie.

Drapelul putea să fie confecţionat la curtea lui Ştefan de către meşteri străini, din Balcani şi din Est, în special din cnezatele ruseşti. Sf. Gheorghe, pe lângă faptul că era protectorul Moldovei şi a armatei sale, proteja şi Mitropolia Moldovei, de aceea unii istorici consideră că drapelul a fost un cadou comun mănăstirii Zografu a lui Ştefan şi a Mitropoliei Moldovei.

Medalia a fost emisă sub patronajul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS la 8 iulie 1944, pentru mamele care au născut şi au educat 5-6 copii. Are două clase: pentru șase copii – clasa I, din argint; pentru cinci copii – clasa a II-a, din bronz. Medalia se purta pe partea stângă a pieptului și, dacă destinatarul avea alte ordine și medalii, se punea lângă ele sau sub ele.

A fost instituit la 1 septembrie 1939, pentru decorarea efectivului personal al Fuhrerului şi organizaţiilor de partid pentru eroism manifestat într-un episod militar concret.

Crucea de Fier este o decorație militară a Regatului Prusiei – din timpul regelui prusac Frederic Wilhelm III instituită la 10 mai 1813. Era cel mai faimos ordin Germanic. Revigorat de Hitler la 1 septembrie 1939, ca ordin german militar.

Autorul proiectului este pictorul Karl Friedrich Schinkel.

Locul de amplasare: în stânga, pe piept.

Ordinul a fost instituit la 18 octombrie 1939. Pentru decorarea militarilor şi civililor, care n-au participat la bătălii, dar care prin activitatea lor au influenţat mersul campaniei militare, precum şi pentru ostaşii care s-au evidenţiat pe câmpul de luptă.

Elevul clasei a VI-a a școlii medii nr.1 din orașul Cahul, Valeriu Mejivov a găsit crucea în grădina casei de pe strada Kirov, nr.23, cartierul Lipovanca în anul 1960.

Ordinul dat a aparținut caporalului Nikifor Certov (născut în gubernia Kursk) din Regimentul de infanterie nr. 84 Șirvan (Regimentul a existat în perioada 9 iulie 1724-1918. A fost implicat în bătălia de la Mărășești (România) din 19-22 august 1917.). N.Certov a fost decorat pentru eroismul manifestat în timpul luptelor pentru apărarea cetății Osoveț (Polonia), în perioada 28 ianuarie-9 martie 1915, în timpul Primului război mondial. Nu cunoaștem circumstanțele ajungerii acestui obiect la Cahul.

Ordinul dat a aparținut veteranului Daniil Semenenco.

Ordinul a fost instituit la 1 august 1924. Pentru curajul şi bărbăţia manifestate întru apărarea patriei socialiste. Autorul imaginii: pictor V.V. Denisov.

Distincția era rezervată ostașilor Armatei Sovietice, Flotei militare maritime, grănicerilor şi reprezentanţilor organelor afacerilor interne, vaselor militare, întreprinderilor, organizaţiilor, militarilor altor state etc. Locul de amplasare: în partea stângă a pieptului, după Ordinul „Revoluţia din octombrie”.

Ordinul a fost instituit prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 iulie 1944 pentru mamele care au născut sau crescut 7-9 copii. Autorul proiectului – Artistul Emerit, I. Dubasov.

Avea trei clase: mamele care au născut și crescut 7 copii erau decorate cu Ordinul de clasa a III-a; pentru 8 copii – clasa a II-a; pentru 9 copii – clasa I. Ordinul se purta pe partea stângă a pieptului și, dacă destinatarul avea alte ordine și medalii, era poziționat deasupra acestora.

Ordinul a fost conferit oraşului Cahul prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 16 ianuarie 1986.

Ordinul dat  a fost instituit la 17 decembrie 1972 prin decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Autorul proiectului Alexandru Juk. Distincția era rezervată cetățenilor URSS, cetățenilor străini, întreprinderilor, instituțiilor, organizațiilor, unităților și formațiunilor militare, republicilor și orașelor unionale.

Distincția a fost instituită prin hotărârea Sovietului Suprem al URSS din 20 mai 1942. Autorii: pictorii S. Dmitriev şi A. Kuzneţov. Distincția era rezervată militarilor Armatei Roşii, Flotei maritime militare, partizanilor, care au dat dovadă de curaj şi bărbăţie în luptele pentru apărarea patriei sovietice, precum şi militarilor care prin acţiunile sale au contribuit la victoria armatei sovietice în operaţiile militare. Are două clase.

Ordinul de clasa a doua se purta în partea dreaptă a pieptului, după ordinul de prima clasă.

Piesa a aparținut veteranului A.S. Calinin.

Instituit la 6 aprilie 1930. Pentru merite deosebite în apărarea URSS atât pe timp de război cât şi pe timp de pace. Autori: pictorul V.C. Kuprianov şi sculptorul V.V. Goleneţki. Distincţia era rezervată soldaţilor Armatei Sovietice, Flotei militare maritime, grănicerilor şi reprezentanţilor organelor afacerilor interne, vaselor militare, întreprinderilor, organizaţiilor, militarilor altor state etc.

Locul de amplasare: în partea dreaptă a pieptului, după ordinul „Războiul pentru apărarea patriei din 1941-1945” clasa a II-a.

Tehnologia curbării lemnului a fost brevetată în 1836 de către Michael Thonet, producător german de mobilă. Elementele din lemn de fag sunt ținute la abur pentru mai multe ore, apoi introduse în matrițe și imobilizate.

Întreprinderea ”Industria de Lemn Borlova-Armeniş S.p.A. Caransebeș” în anul 1921 a fost achiziționată de grup de acţionari elveţieni de la firma Mundus Allgemeine Handels et Industrie A.G. Zürich, care a fuzionat ulterior cu Thonet (compania celebrului designer Michael Thonet). După fuziune, Thonet-Mundus devine cel mai mare producător de mobilă din lume la momentul respectiv. Fabrica a fost naționalizată în anul 1948.

Au fost selectate prin forarea rocilor, în timpul unei expediții geologice din anul 1971 în căutarea zăcămintelor de petrol.

Vestigiul a fost descoperit de elevii școlii din satul Pelinei în anul 1959, în partea de N-V a satului.

Marcus Antonius Gordianus Pius (n.20 ianuarie 225 – d.11 februarie 244), cunoscut sub numele de Gordian al III-lea, a fost împărat roman între 238-244. A fost înscăunat la vârstă de doar 13 ani.

A fost găsită într-un beci descoperit în anul 1985 în gospodăria casei părintești a doamnei Angela Bogos, din strada Tanchiștilor nr. 67 (astăzi, str.Ștefan cel Mare, pe locul casei este amplasat magazinul Mria).

 Flavius Honorius (n.384 – d.423) a fost împărat al Imperiul Roman de Apus în perioada 395-423. El era fiul lui Teodosiu I, fratele lui Arcadius și a Gallei Placidia. A fost asociat la domnie din 394. Domnia sa a fost zguduită de invaziile masive ale barbarilor în Imperiu, în special goții (care au ocupat Roma în anul 409) și de provinciile care își declarau independența. Cel mai important ministru al său a fost Stilicon (d. 408), adevăratul împărat.

Moneda a fost descoperită de către donator în timpul practicii arheologice desfășurate în anul 2004 în România, la cetatea romană Halmyris (Murighiol, județul Tulcea).

Moneda a fost descoperită de către donator în timpul practicii arheologice desfășurate în anul 2004 în România, la cetatea romană Halmyris (Murighiol, județul Tulcea).

Justinian I (n.483-d.565), primul mare împărat bizantin, considerat nu doar unul dintre cei mai importanţi împăraţi ai Antichităţii târzii, dar şi un mare apărător al creştinilor și un mare ctitor de biserici. În timpul domniei sale Bizanţul a obţinut victorii militare în Persia, Africa şi Italia, care au avut ca rezultat răspândirea creştinismului printre popoarele considerate barbare.

Justinian I, împăratul de origine tracă s-a aflat în fruntea Imperiului Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin) din anul 527 și până la moartea sa din 14 noiembrie 565.

Născută pe 16 februarie în anul 100 d.Hr., decedată în octombrie/noiembrie 140 d.Hr., Faustina I s-a născut și a crescut la Roma. Familia Faustinei avea legături apropiate cu familia imperială înainte de căsătorie pe linia mamei sale. Ea era soră vitregă cu Vibia Sabina, nepoata împăratului Traian și soția împăratului Hadrian. A devenit soția lui Antoninus Pius între 110-115 d. Hr. Cuplul a avut 4 copii, dintre care trei au murit înainte ca Antoninus să devină împărat în anul 138 d. Hr., doar Faustina Minor a fost fiica care avea să-și vadă părinții ridicați la rang de împărat și împărăteasă, tot ea va deveni soția viitorului împărat Marcus Aurelius. Ca împărăteasă, Faustina cea Mare a fost respectată pentru frumusețea și înțelepciunea sa. De-a lungul vieții sale, ea a fost implicată în activități de caritate pentru cei săraci și a sponsorizat educația copiilor, în special a fetelor.

Piesa a fost confecționată de la arheologul din Chișinău, Gheorghe Sergheev.

Tezaurul de monede de aur de la Lărguța (r.Cantemir) a fost descoperit în anul 1963 de R.S. Raicu pe ”Dealul Vulturului”. Este unul dintre cele mai valoroase tezaure arheologice, din sec. al IV-lea î.Hr., descoperite și recuperate accidental pe teritoriul actual al Republicii Moldova, ce se află în custodia Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău.

Acesta este compus dintr-un vas din aur, cu înălțimea de 67 mm, diametrul gurii – 98 mm, diametrul registrului inferior de 86 mm, diametrul bazei de 22 mm. Tezaurul mai cuprinde 21 de monede din aur, din perioada domniei regelui macedonian Philip al II-lea (359-336 î.Hr.), tatăl lui Alexandru cel Mare (Macedon).

Valoarea patrimonială a acestuia este de o mare însemnătate, întrucât oferă detalii cu privire la evoluția relațiilor geților cu lumea macedoneană, consemnate și-n mărturiile lui Strabon și ale altor istorici antici.

Până în anul 2015 piesa a fost pe clopotnița Catedralei din Cahul. Clopotele sunt parte integrantă a cultului creștin, încă din cele mai vechi timpuri. Ele se lucrează cu rugăciune. Se toarnă dintr-un bronz special care conține staniu, nichel, argint și cupru. Puritatea aliajului este o condiție indispensabilă pentru a obține un clopot de calitate.

După turnarea în matriță, o importanță aparte asupra calităților clopotelor o are răcirea controlată, adică într-o perioadă de maturizare de una-două luni.

Acest mic obiect din lemn este folosit pentru a întipări cu ajutorul însemnelor sfinte pâinile aduse la biserică, împreună cu vinul, în zilele de sărbătoare. Pâinile astfel însemnate sunt cunoscute în popor sub denumirea de prescuri. Pregătirea și coacerea lor este atribuită bătrânelor satului, văduvelor „curate”, femeilor credincioase „curate și iertate” cu o conduită morală, care au primit dezlegare de la preot sau măicuțelor din mănăstiri, fiind singurele aflate în măsură de a înfăptui această trudă ale cărei roade sunt sortite cele mai de seamă taine creștinești. După dospirea aluatului și după ce pâinilor li s-a dat forma cuvenită, li se aplică deasupra pecetea cu însemnele sfinte ale căror urme se păstrează vizibile și după coacere. Aplicarea însemnelor este urmată de rugăciuni simple: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! Doamne primește-o!”.

Acest mic obiect din lemn este folosit pentru prescura Maicii Domnului care se folosește la prima parte a Liturghiei.

Din prescurile folosite la Proscomidie preotul scoate miridele (părticele mărunte de pâine în formă de triunghi), folosindu-se de obiectele de cult: copia și buretele cu care se adună firimiturile prescurilor tăiate. Miridele sunt așezate pe disc în jurul agnețului (pâinea de împărtășanie): pentru pomenirea Maicii Domnului (1 miridă), a sfinților (9 miride), a episcopului local (1 miridă), a conducătorilor statului (1 miridă) și a ctitorilor (1 miridă); firimiturile mici fiind pentru pomenirea viilor și a morților ale căror nume sunt scrise pe pomelnicele aduse de creștini.

Piesa a făcut parte din recuzita muzeului. Abacul rusesc era utilizat în toate magazinele și piețele de pe întreg teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Metoda lui de utilizare era predată în majoritatea școlilor până în 1990. Abacul rusesc a început să-și piardă popularitatea numai după ce a început producția în masă a microcalculatoarelor în Uniunea Sovietică în 1974. Astăzi abacul este folosit în școli, în ciclul primar ca ajutor pentru învățarea sistemului numeric și al aritmeticii.

Acest model de aparat fotografic a fost primul produs în serie în URSS. Timp de 11 ani, din 1930 și până în 1941 au fost produse peste un 1 mln de exemplare.

Aparatele de fotografia Polaroid 636 Close Up s-au produs sub licența Polaroid (SUA) în URSS și Rusia la societatea mixtă ”Svetozar” (Moscova) în perioada anilor 1989-1999.

Piesa a fost donată muzeului drept cadou cu prilejul Zilei Internaționale a Muzeelor de către d-l Gheorghe Afanasiev, fost lucrător la Secția de finanțe din Cahul.

Briciul este un instrument care servește la bărbierit. Mai este numit și cuțit de bărbierit sau briceag.

Piesa a aparținut locuitorului orașului Cahul, Vasile Nogovițin, veteran al războiul doi mondial (1941-1945).

Mașina de cusut a aparținut croitorului cahulean, Martin Rittingher. Piesa a fost donată muzeului de feciorul lui Martin, Dumitru Rittingher, cetățean de onoare al or. Cahul.

Nu se știe de unde a apărut această piesă în colecția muzeală și cui a aparținut, dar probabil a fost transmisă muzeului în anii 60 ai sec. XX și înscris în registrele de inventar abia în anul 2000.

Inventat în 1892 de Franz Wilhelm Lindkvist.

Piesa a fost achiziționată în anul 1969 de la Mihail Balanschi, colaborator al muzeului. Rigla, achiziționată în anii 30 ai sec. XX, era utilizată în familia donatorului la lucrări de tâmplărie.

Istoria sifonului a început în anul 1767, când englezul Joseph Priestley produce primul pahar de apă carbonată artificial. Termenul de sifon a fost prima dată folosit în anul 1798.

În România 1905 a fost înființată fabrica de îmbuteliere a apei carbogazoase natural. Se consideră că această fabrică este prima fabrică de sticlă din România specială pentru sifon. Sticlele pentru sifoane s-au mai fabricat la Mediaş, Turda, Azuga, Târgu Mureş, Bucureşti şi Sibiu. Sticlele erau transparente sau de culoare albastru, verde, galbenă. Numele fabricilor, numele şi adresa proprietarilor de sifonării erau trecute pe recipientele de sticlă. Tot la comandă erau trecute şi diferite elemente decorative, emblema fabricii sau a proprietarului de sifonărie. Un alt mod de identificare a proprietarilor sifoanelor este dat de inscripţiile gravate pe capul sifonului.

În perioada interbelică au apărut foarte multe sifonării. Sifonul era nelipsit de la mesele cârciumilor şi a teraselor de vară, persoanelor particulare etc.

Societatea comercială de producere a berii și miedului Kalinkin (denumirea vine de la podul Kalinkin din Sankt-Petersburg în apropierea căruia se afla întreprinderea) a fost fondată în anul 1862. Către sf. sec al XIX-lea a devenit cel mai mare producător de bere din Imperiul Țarist. Sticla pentru îmbutelierea produselor era produsă de fabrica fraților Kosteriov de pe râul Mișeron (gub.Vladimir), fondată în anul 1835. În anul 1882 fabrica de sticlă a primit dreptul de a reprezenta pe produse stema imperială. După revoluția din 1917 fabrica s-a specializat pe producerea foilor de sticlă. Ulterior a fost denumită ”Pioner”.

Piesa a aparținut locuitorului satului Colibași și liderului organizației comsomoliste ilegaliste din Cahul, Mihail Crasnov (1919-1942). A fost donată de mama proprietarului, Sofia Crasnov în anul 1959.

Piesa a aparținut lui Alexandru Lipcan (n.1908, Cahul – d.1977, Chișinău), scriitor, jurnalist și traducător sovietic moldovean. A fost donată de soția scriitorului.

Piesa a aparținut crescătorului de animale din satul Ciobalaccia (azi r.Cantemir), Vasile Pârciu, Erou al Muncii Socialiste (20.07.1951). A fost donată muzeului de soția posesorului, Ecaterina Pârciu în anul 1974.

Piesa a fost donată muzeului în anul 1992 de către Andrei Ciurunga, prin intermediul cahuleanului Constantin Reabțov.

Născut la Cahul la 28 octombrie 1920 ca Robert Eisenbraun, și-a publicat poeziile sub pseudonimele literare Robert Cahuleanu și Andrei Ciurunga. În anul 1944, împreună cu familia, s-a refugiat în România, stabilindu-se la Brăila, iar din 1949 a locuit la București.

Andrei Ciurunga și-a dedicat viața poeziei, plătind pentru cuvântul scris cu ani grei de suferință: între 1950 și 1954 a fost condamnat și trimis la Canalul Dunării, iar între 1958 și 1964 a îndurat detenția la Balta Brăilei și Gherla. După eliberare, a continuat să trăiască în București, alături de soția sa Ina. S-a stins din viață la 6 august 2004, lăsând în urmă o operă ce poartă amprenta demnității și a rezistenței prin cultură.

Clopoțelul a făcut parte, începând cu anul 1914, din inventarul școlii nr.1 din orașul Cahul. Era utilizat la chemarea elevilor la lecție sau la recreație.

Acest model de riglă de calcul sau logaritmică a apărut la mijlocul sec. al XIX-lea și a fost pe larg utilizată pentru a efectua calcule inginerești până la începutul anilor 80 ai sec. XX, când au fost înlocuite de calculatoare.

Piesa a fost donată de profesoara de fizică din Cahul, Olga Surjicova, fostă viceprimăriță.

Tăblița a aparținut lui Mihail Crasnov (locuitor al satului Colibași, r-l Cahul), elev al Liceului ”Regele Carol II” din orașul Bolgrad în perioada anilor 1936-1940. Mihail Crasnov (1919 – 1942), învățător la școala primară din satul Zârnești, în perioada septembrie 1941- martie 1942 a fost unul din conducătorii organizației comsomoliste ilegaliste din Cahul. Conform sentinței Curții Marțiale din 16 iulie 1942 a fost condamnat la moarte prin împușcare.

Piesa a fost donată în anul 1959 de Sofia Crasnov, mama lui Mihail Crasnov.

Trofeul Festivalului Internațional de Folclor ”Nufărul alb„ a fost elaborat cu ocazia decernării colectivelor artistice participante la ediția a XIV-a a festivalului.

Divizia 34 de pușcași de gardă a fost formată în august 1942 la Moscova. În septembrie 1943 divizia pentru participarea la lupte pentru orașul Enakievo, reg. Donețk, a primit denumirea de Divizia Enakievo. În august 1944 regimente militare ale divizia 34 au participat la Operațiunea Iași-Chișinău (august 1944).

A fost confecționat la comanda directorului muzeului Alexei Pecerski. Ioan Vodă Armeanul (n.1521-d.1574), fiul lui Ștefăniță Vodă, strănepotul lui Ștefan cel Mare. A fost domnul Moldovei din februarie 1572 până în iunie 1574. Numele voievodului este legat de bătălia de la iezerul Cahulului din 10 iunie 1574, unde oastea moldo-cazahă a fost înfrântă.

Bătălia de la Iezerul Cahulului a fost o confruntare între oastea domnitorului şi oastea otomano-tătară. Aceasta a avut loc în urma mazilirii domnului, la insistenţele domnului muntean, Alexandru II Mircea (1568-1577), pe lângă dregătorii otomani, pentru a-l numi în scaunul Moldovei pe fratele său, Petru Şchiopul (1574-1579, 1582-1591). Domnul de drept a fost mazilit. Bătălia s-a încheiat în favoarea turcilor, un mare aport la înfrângerea domnitorului l-au adus trădările din partea boierimii moldovenești în frunte cu Ieremia Golia (Golia Ticălosul).

Acest personaj istoric a servit drept sursă de inspirație savantului și scriitorului B.P.Hasdeu în timpul aflării lui la Cahul (1858), în calitate de tânăr jurist, la scrierea romanului istoric „Ioan Vodă cel Cumplit” (1864). Despre el legenda spune că după ce a fost decapitat, corpul său a fost legat de cozile a patru cămile și rupt în bucăți.

Manualele de istorie îi dedică rânduri puţine, amintind cu precădere de modul mişelesc în care a fost ucis de turcii care juraseră că îl vor prezenta viu în faţa sultanului Selim, de trădarea pârcălabului de Hotin, Ieremia Golia, sau de faptul că l-a ars de viu pe vlădica Gheorghe, acuzat de sodomie. Domnia sa, scurtă ce-i drept, a avut o semnificaţie mult mai mare în istoria Moldovei. În istoria ținutului, figura voievodului Ioan Vodă cel Cumplit este emblematică și semnificativă, prin contribuția și jertfa adusă patriei și ținutului în acel timp zbuciumat. În scurta sa domnie face lucruri remarcabile. Schimbă capitala de la Suceava la Iaşi, ia măsuri în favoarea oamenilor de rând, bate monede de aramă care cresc avuţia ţării, reglementează contribuţiile fiscale.

Petru Rumeanțev (1725-1796) conte, comandant de oști rus.

General-feldmareșal, s-a remarcat în timpul Războiului de 7 Ani (1756-1763) și în timpul războaielor ruso-turce din 1768-1774 și 1787-1791. Este cel care a obținut renumitele victorii împotriva turcilor în 1770, de la Larga (7 iulie) și lacul Cahul (21 iulie) (Vulcănești). Pentru victoriile asupra turcilor la Larga și Cahul, lui P. Rumeanțev i s-a acordat titlul de „transdanubian”-ul.

Monumentul a fost inaugurat în anul 1914, pe malul râului Larga, pe locul uneia dintre cele mai decisive bătălii din cadrul războiului ruso-turc din 1768-1774.

Bătălia de la Larga a avut loc între 65.000 de tătari crimeeni (cavalerie) și 15.000 de otomani (infanterie) sub conducerea lui Kaplan Ghirei și 38.000 de ruși sub conducerea feldmareșalului Petru Rumeanțev pe malurile râului Larga (afluent al Prutului, Republica Moldova) pe 7 iulie 1770. Bătălia a fost o victorie decisivă pentru rușii care au capturat 33 de tunuri turcești din tabăra inamicului. Pentru această victorie, Rumeanțev a fost decorat cu Ordinul Sfântului Gheorghe de clasa I. Două săptămâni mai târziu, rușii au marcat o victorie și mai mare în bătălia de la Cahul.

A aparținut medicului Cotlearevschi Vera, Cahul.

Profesia de operator telefonic era una preponderent feminină. Erau angajate fetele din „familii bune”, cu voce plăcută, sănătoase (pentru disponibilitate), cu temperament liniștit și suficient de înalte ca să poată ajunge la partea de sus a comutatorului.

Piesa a făcut parte din inventarul fierarului Gheorghe Zlatov.

Piesa a aparținut eroului URSS, Nichita Lebedenco. În anul 1934 N.Lebedenco, fiind student la academia Militară M.Frunze a primit drept premiu pentru reușită la învățătură acest patefon.

Piesa dată în anul 1941 a fost în dotarea președintelui Comitetului Executiv al raionului Cahul, după informația furnizată de donator.

Potrivit donatorului, aparatul telefonic a făcut parte din inventarul Sovietului sătesc din Moscovei începând cu anul 1941.

Fondatorul întreprinderii a fost Nicolae Geisler (1850, Sankt-Petersburg – 1902). Afacerea lui Geisler a crescut de la un atelier de reparat telefoane, deschis în anul 1874, la Societate pe Acțiuni fondată în anul 1895 în urma asocierii cu firma americană ”Western Electric Company”. Deja în anul 1896 Uzina electromecanică N.K.Geisler & Co, cu un capital de peste 500 mii ruble, deținea întâietate în Rusia la producerea echipamentelor electrice pentru sectorul naval. Fabrica a purtat numele fondatorului până la începutul anilor 20 ai sec. XX.