Istorie

Coghilița (coromâslă, cobiliță, cobilițoi, cobelete) era purtată pe umeri. Servea de obicei la transportarea găleților, cofelor, donițelor, coșurilor ori a altor greutăți. Conform obiceiului, a aduce apa cu coghiliță a fost întotdeauna considerată o sarcină pur feminină, dar o foloseau adolescenții sau bătrânii. Bătrânii spuneau că o persoană are putere atât timp cât poate aduce apă cu o coghiliță. Bărbații cărau căldările cu apă în mâini. Au fost cunoscute trei tipuri de coghilițe: în formă de baston, îndoite (arcuite) și sculptate. Cel mai popular tip – arcuit. Pentru confecționarea coghiliței se alegea un lemn ușor, trainic, flexibil, uniform și rezistent la crăpare. Cel mai des, meșterii au folosit mesteacăn, alun, arțar și mai rar – pin și molid. Ca semifabricat pentru coghiliță se alegea o bară de 5-7 cm grosime și 135-210 cm lungime, fiecare semifabricat se tăia la grosimea necesară și se îndoia. Pentru a-și asigura forma, coghilița se înmuia într-un iaz, se încălzea la foc sau se îngropa în pământ la locul viitorului focar. Plăcile metalice cu cârlige pentru găleți se atașau la capetele uneltei. Uneori coghilița era decorată cu gravură și servea uneori până la 50 de ani.